Ipocrita

Sunt o ipocrita pentru simplul fapt ca am incercat sa ma afisez asa cum nu sunt. Am incercat sa par umana, sa par o fiinta cu suflet careia ii pasa de ceilalti. Dar nu mai reusesc sa simt nimic nici daca as vrea. Asa ca e timpul sa mai inchei inca un capitol si sa ma accept asa cum sunt: inumana pe de-antregul.

Nu am devenit asa pentru ca mi-am dorit ci din cauza celorlalti… a fost de-ajuns sa devin o tinta si sa simt gloantele pana in adancul corpului ca sa devin o tintasa la fel de buna. Cand procesul de tortura s-a terminat mi-am inceput treaba torturandu-i pe altii. Deveneam tot mai mult ceea ce altii au fost pentru mine: un pradator agil.

A durat mult timp pana m-am perfectionat sa ajung atat de impietrita, a durat mult timp pana sa alung orice urma de sentiment din suflet. Ce se mai simte acum? O indiferenta totala, uneori un regret ca un omagiu adus amintirilor si alteori suferinta ca nu am profitat de viata asa cum trebuia s-o fac.

Zambesc radiant sau raman serioasa, dar gandurile mele sunt mereu otravitoare pentru ceilalati. Omor minti lent pentru ca asta stiu sa fac. Stiu sa aduc umbre acolo unde e soare si stiu sa ofer o lumina falsa in cele mai intunecate colturi de suflet. De ce o fac? Pur si simplu nu stiu si nici nu cred ca ma mai intereseaza. E doar un joc ce-l perfectionezi analizandu-i pe ceilalti.

Ce ai fost e o pictura distrusa de timp, ceea ce esti acum e rezultatul restaurarii facuta de un pictor prost. Unde era rosu a pus negru, unde era soare a adus nori, unde era caldura a adus un frig ce-ti ingheata oasele pana se sfarama singure…

Tot ce am avut, am pierdut demult. Tot ce am gresit, a durut prea mult.

 

5 thoughts on “Ipocrita

  1. Cunosc sentimentul… Demult m-am chinuit sa-mi impietresc sufletul, inima… A fost cea mai dura perioada din viata mea, eram… indiferent, dar intangibil, intangibil… dar nefericit. Mintea era mereu dispusa sa ma consoleze, sa-mi lumineze cu “falsa lumina” fiinta, ma “drogam” cu propriile ganduri, eram “high” si totusi tare pe picioare… Pana ce am realizat ca nu traiesc! Indiferent cat de bine era totul in jurul meu, nu puteam atinge nici macar o farama din bucuria unui copil ce alerga porumbeii… Paralizat sufleteste… Dar nu ma deranja… Aveam optiuni, faceam tot felul de lucruri la limita imposibilului, sfidam firescul si radeam de riscuri, adrenalina mi se parea “cea mai super simtire”… Si ma minteam ca traiesc la maxim… Am trecut de atatea ori pe langa moarte, incat pana si moartea m-a lasat indiferent… ce sa ma mai miste?! Ma consolam si eu cu “asta sunt, asta am devenit” si gata. Cand nu simti durere pare totul ok, daca nu simti ca te arzi, nu e nici o problema, nu? Asta pana nu te ineaca fumul… pana nu incepi sa ametesti si nu stii de ce… Atunci realizezi ca simtirea are un rost, chiar daca aduce si durere… orice paralizat stie asta… Noi insa nu cautam rostul, ci doar placerea… Sper sa iesi din cercul vicios al impietririi, se strange, se largeste, dar niciodata nu te lasa sa traiesti… Si e Pacat, Viata e asa de minunata! Rataciti pe Calea Vietii, necunoscandu-ne, nestiind nu numai cine suntem, dar nestiind unde putem ajunge… Pacat, mare Pacat… Nu esti asa cum te-ai descris, chiar daca esti SI asa, totusi esti mult mai mult! Bucurie!

  2. Asa ma simt eu acum😐 ca un personaj negativ, transformat, pentru ca am incercat sa pun lucrurile cap la cap si sa zic adevarul… Nu mai doare ata de tare, iar schimbarea se face intotdeauna din vina celor invidiosi si uraciosi din jurul nostru😐

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s