Barbati de poveste

14202535_552526158286389_2346380319215643271_n

– Iti mai e dor?

-Mi-a fost… Cred ca mi-a trecut. E doar o alegerea corecta intr-un timp gresit… Mai da mintea cateodata un replay ca inima parca mai simte…

-Nu te pot intelege…

-Evident ca nu draga mea. Si nici n-as vrea. Stii… emotiile trebuie sa fie brutale. Sa iubesti pana-ti pierzi capul, sa-ti placa pana-ti fuge pamantul de sub picioare, sa suferi pana simti ca nu mai ai suflu. Cine naiba-si dureste o poveste pe care dupa ceva vreme nu si-o mai aminteste? Eu vreau un barbat care sa faca istorie si sa devina poveste. De aia ii caut la fel de defecti ca si mine.

-Nu te-a speriat? Tot ce-ai trait?

-Oooo nu! Cum sa ma sperii? De el? Niciodata. De poveste? Nici atat! De ce-a venit dupa? La naiba. Asta da. M-am pierdut pe mine cautandu-l pe el. Fara somn, fara lacrimi pentru ca nici macar nu mai imi pasa. Abia asta ma speria. Dar am ajuns in momentul in care nici ceasul nu-si mai are rost. E prea tarziu.

-Ai vrea sa se intoarca?

-… e greu. Oamenii mereu pleaca. Te lasa bucati si cand ti-e mai bine au tendinta sa se intoarca. Problema e ca plecarea pentru ei va fi solutia oricarei probleme. Stii, doare cand vezi un om cum tranteste usa dupa el, e la fel de greu sa-l faci poveste si cel mai greu e sa nu stii ce sa faci. Cam asa e si cu plecarile astea. Tanjesti dupa paradis si te trezesti in capatul iadului.

-Cum alegi momentele?

-Nu aleg momente, draga mea, aleg persoane. Momentele ti le amintesti dupa ce se termina tot filmul. E ca un replay in propria-ti minte. Iti amintesti cum ii ghiceai zambetul in miez de noapte cand fumati o tigara, iti amintesti cum zambea dimineata, iti amintesti cat de incet inchidea nasturii camasii, iti amintesti cum isi tinea o mana pe volan si alta pe genunchiul tau, iti amintesti cum imparteati amandoi acelasi pahar de vin si cum va prindea apusul povestind si-ti amintesti ca el bea cafeaua neagra si fara zahar, tu mereu o albeai cu lapte si-o indulceai cu zahar… Si pe langa toate astea iti aduci aminte cum inclesta maxilarul cand nu-i convenea ceva, dar spunea bine si mergea mai departe. Iti mai amintesti si ca o cearta nu-si avea rostul, pentru ca era rost doar de zambete. Lacrimile vin mereu la final. Oamenii mereu strica tot ce e frumos.

-Cum stii cand sa renunti?

-Of… Uneori ma intreb daca stiu cum se face asta. Totusi nu renunt cat timp se mai poate face ceva. Nu renunt cat timp mai simt, nu renunt pana cand timpul nu-mi sterge sufletul cu totul, nu renunt cat timp inca mai imi amintesc vocea lui, nu renunt cat timp imi amintesc mirosul si zambetul lui… Cand totul dispare, cand nu mai arunc priviri in urma, cand nu mai am motiv sa astept, cand absenta lui ma face sa fug departe atunci plec. Pe tocuri, calcand apasat si zambind. Plec stiind ca am dat tot si nici macar cerul n-ar mai fi putut schimba ceva.

-Esti de poveste…

-Si viata mea e un basm. Am stat in portile raiului si-am facut cale-ntoarsa spre iad. M-am asezat in bratele diavolului, am fumat o tigara zambind si-apoi am plecat. M-a simtit mai prezenta ca niciodata si acum imi simte absenta. Am luat caldura iadului in sclipirea ochilor si-am plecat uitand ca odata am impartit aceeasi poveste…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s