Sfarsitul unei povesti neincepute

Povestile frumoase incep mereu pe peronul unei gari. Peroane goale, aglomerate, trenuri care nu asteapta, oameni care nu mai vin, telefoane care nu mai suna.

Paradoxal citeam o carte, o carte in care tuturor celor cinci povesti le lipsea un happy-end. Eu eram doar fericita ca te vad. Nu aveam de unde sti cate nopti ma vor costa acele zile. Uitasem ca imi pierdusem aripile crezand in oameni, uitasem ca fericirea nu e permanenta si oamenii sunt temporari.

Iti zambeam si ma intrebam ce caut acolo. Credeam ca vor fi cele mai usoare momente din viata. Parea atat de firesc. Probabil de aia trebuia sa-mi dau seama cat de greu avea sa fie. Uitasem ce inseamna sa-ti deschizi sufletul, uitasem ce-nseamna sa simti ca apartii cuiva, uitasem ca in spatele unor zambete zac atatea semne de-ntrebare. Iti deschideam usi demult incuiate, retraiam dureri si-ti prezentam cea mai rea parte din mine. Eram doar eu in cel mai prost moment posibil. Iti povesteam lucruri pe care inainte nu as fi avut curaj sa le rostesc cu voce tare. Apa era tulbure, valurile nu conteneau sa se sfarseasca, iar eu fara sa vreau iti incredintam o poveste nespusa.

Parea cel mai natural lucru de facut. Tacerea ta ar fi trebuit sa spuna multe, doar ca eu nu auzeam nimic. Simteam amintirile atat de intens, durea atat de tare si continuam sa imi dezbrac sufletul pentru ca asta simteam.

Recunosc, nu stiu sa ofer pe bucati. E ca atunci cand porneste furtuna: spala strazi, dar sterge de pe fata pamantului tot ce-i iese in cale. Nici nu te-am simtit intrand in suflet. Nici nu am simtit ca incepusem sa ofer tot decat atunci cand era prea tarziu. Te ascultam schitand povesti si-ti zambeam ca un copil naiv. Tu vorbeai si eu imi imaginam.

Era atat de bine. Nu stiam ca trebuie sa-mi mentin echilibrul pentru ca si tu paseai pe sarma. Am pasit in urma ta, am lasat zambetele sa schiteze povesti, m-am legat singura la ochi si am sperat ca nu ma voi prabusi. Eram la inaltime, dar ma simteam in siguranta atata timp cat iti auzeam glasul. Si intr-o zi s-a oprit. M-am oprit si am asteptat. Nu intelegeam ce se intampla. Imi era frica sa ma dezleg la ochi. Daca ziua s-ar fi transformat in noapte. Pur si simplu am asteptat. Si te-ai reintors. Doar ca de data asta trebuia sa pasesc eu inainte. Tu o luasei de la capat. Ai ramas pe margine si imi spuneai sa pasesc. Iti auzeam glasul din ce in ce mai vag pana a disparut de tot. Ala era momentul in care stiam si fara sa deschid ochii ca se facuse noapte. Stiam ce va urma. Stiam ca suntem pe doua margini diferite, stiam ca povestile raman povesti si stiam ca trebui sa devii si tu una. Doar ca nu eram inca pregatita sa fac asta.

Povestile frumoase mereu incep pe peronul unei gari. De multe ori tot acolo se termina, doar ca intr-o zi diferita. Incep intr-o zi calda de vara, in care soarele iti straluceste pe chip si se termina intr-o zi in care frigul iti intra-n oase. Incep de la un zambet si se sfarsesc in lacrimi si dezamagiri. Incep in doi si le termini de unul singur.

Nu, nu-mi imaginam ca aveam sa fim a sasea poveste a cartii. Zbuciumul sufletesc trait in cateva zile a fost limita fina dintre a invata sa zbor si a ma prabusi in gol. M-am aruncat inainte de-a prinde aripi si rezultatul a fost dezolant.

M-ai gasit intreaga si m-ai lasat bucati.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s