Ca la teatru

tumblr_mf6pyqnbn11qz4d4bo1_500

Nu mai sunt intreaga demult. Te bucuri probabil, nestiind insa ca inima a fost facuta pentru a fi sparta, aruncata din cer pe pamant, si arsa in focurile iadului. Totusi, cine a reusit vreodata sa masoare durerea ce o poate purta un suflet.

In fond cand nu ne asculta cel de sus, se roaga cineva la cel de jos? Daca ar sti ei cata implinire aduc greselile. Daca ar sti ei cat costa tatuajele impregnate dedesubtul pielii. Dezamagirile s-au platit mereu scump. E ca la banca. Faci un credit unde te mananca dobanda. Intr-un final primesti in posta o nota de evacuare. Cine naiba mai cere bani pe vise? E mai simplu sa platesti direct cu sufletul.

Eu nu te-am amagit baby. Nu aveam cum s-o fac. Asta ai facut-o singur. Nu te-ai deranjat prea mult sa ma asculti, sa ma cunosti. Pur si simplu ma inventai. In fiecare zi o alta eu. Te ascultam la fel de des, in fiecare zi. Nu ma certam cu tine. Iubeai ceea ce nu eram. Si cum ma mai iubeai. Ca pe o amanta, ca pe o prietena, ca pe o necunoscuta, ca pe o idealista, ca pe o mama, ca pe un esec, ca pe o fiinta indiferenta, ca pe o ancora…

Stii cand mi-a placut cel mai mult? Cand ma iubeai ca pe ultima zi a vietii tale. Ma durea sufletul si-mi secau ochii de lacrimi. Imi ingheta sangele-n vene si inima pulsa zgomotos. Iti simteam mainile cum imi ardeau trupul, iti auzeam vocea rostind rugaciuni ce ar fi trebuit sa ramana nespuse, simteam cum mi se-nchid ochii si totul in jur era doar ceata. Mai aveam doar vocea ta ca punct de reper. O voce de papusar ametit de farmecul vietii. Un papusa prea plictisit pentru a-si mai da silinta unui happy-end. Mereu nohotarat, mereu pus pe negocieri. Ai fi negociat orice nu? Ai vrut sa-mi negociezi sufletul uitand ca eu nu mai aveam demult unul. La ultima linie eu n-am ramas pe minus. De fapt aveam amandoi ceva, dar nu ne aveam unul pe celalalt. Noi ne pierdusem undeva intre scena si culise. Cortina cazuse demult. Eram de parti diferite ale baricadei. Eu zambind, tu serios. Eu… cu o mana de vise pierdute intre apus si rasarit, un suflet de care nu mai aveam nevoie si mai multa indiferenta decat imi suporta trupul. Tu… cu o mana de iluzii aproape palpabile, fara un suflet pe plus si mai multa umanitate decat ai simtit vreodata.

3 thoughts on “Ca la teatru

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s